Despre asta aş vrea să vă povestesc azi, iar filmuleţul este foarte ilustrativ în ceea ce priveşte aranjamentul formal.

În primul rând, se foloseşte vesela formată dintr-un singur set.

Faţa de masă la randul ei este fie simplă, fie cu model, fie poate fi aranjată o faţă de masă simplă (albă sau neagră de obicei) iar deasupra o altă faţă de masă mai mică într-o culoare contrastantă.

Nu uitaţi! Întotdeauna se folosesc tacâmurile dinspre exterior spre interior.

Iată filmuleţul iar mai jos am tradus ceea ce a prezentat domnul din clip.

 PREZENTARE:

Farfurii şi tacâmuri

În faţa persoanei se află platoul (o farfurie mare şi întinsă), farfuria pe care se serveşte de obicei fie aperitivul fie salata, servetul de masă şi bristol-ul (acel bileţel cu numele persoanei care va sta pe acel loc)

În dreapta farfuriei din exterior spre interior se găsesc lingura de supă, cuţitul de peşte şi cuţitul de friptură.

În stânga farfuriei din exterior spre interior: furculiţa pentru peşte, furculiţa pentru friptură şi furculiţa pentru salată.

Deasupra furculiţelor, deci în partea de stânga sus a farfuriei, este aranjată farfuria de pâine peste care este aşezat cuţitul pentru unt.

În faţa farfuriei întinse se află furculiţa şi linguriţa pentru desert, iar în faţa lor, solniţele de sare şi piper.

În cazul în care se vor servi stridii, furculiţa pentru acestea se aşează în partea dreaptă a lingurii de supă.

Paharele

Pot fi aranjate într-o linie  diagonală sau în formă de romb.

Atunci când sunt aranjate pe diagonală în aranjarea paharelor se ţine cont de următoarele reguli: paharul de apă este aşezat în faţa cuţitului de friptură, în dreapta acestuia se află paharul de vin roşu, iar apoi paharul de vin alb.

În stânga paharului de apă este aşezat paharul de şampanie.

Poftă bună!

Aşadar iată câteva cazuri uzuale:

Salutări – un claxon scurt, doar aşa cât să-ţi atragă atenţia şi-ţi spune: “Bună!”, “Iată-mă!”, “Salut!”, etc

Atenţionări – un claxon mediu ca intensitate şi durată, sau unul scurt urmat de unul mediu: “Băi, ţine-ţi banda!”, “Nene stai acolo, nu te arunca pe trecere!”, “Fii atent!”, etc

Iritare – câteva claxoane, de durată medie: “Hai frate odată!”, “Nu vezi că e verde?”, “Mişcă-te azi!”, etc

Flirt – aproximativ două claxoane scurte cât să-i spui: “Bună, gagica!”, “Arăţi bine!”, “Hei pisi!” şi exemplele pot continua

şi nelipsitele Înjurături – un claxon puternic şi lung, care sună timp de minim 7-8 secunde, exemple nu mai dau pentru că le ştiţi cu toţii

Momentan astea sunt toate exemplele care mi-au venit în minte dacă vă mai amintiţi voi ceva, simţiţi-vă liberi să comentaţi.

În final, iată o conversaţie de claxoane

Întrebaţi de reporteri de ce se aflau acolo, unii indivizi spuneau că erau “prin zonă” allţii că se aflau acolo pentru că”s-au micşorat pensiilor” şi tot felul de alte motive care nu aveau nici o legătura cu salvarea SMURD-ului.

În concluzie, SMURD-ul oricum nu va fi desfinţat dar revoluţionarii (pentru că în mare parte mulţimea era formată din seniori) au avut un nou motiv să iasă în stradă.

După cum ziceam aici, în alergătura și automatismele noastre de multe ori trecem cu privirea acele minunății pe care nu ar trebui să le luăm de bune: cântecul unui greieraș, culoarea intensă a petalelor unor flori, ochii profunzi ai unei persoane și exemplele pot continua.

Personal vreau sa-l felicit pe Răzvan pentru că populația României chiar avea nevoie de un refugiu unde să poposească atunci când grijile sau problemele par să ne învăluie. Prin proiecte de acest gen ne amintim să zâmbim și să ne dăm seama că viața chiar este frumoasă și că natura și oamenii din jurul nostru au multe lucruri delicate și deosebite de oferit.

Ce ziceți? Credeți că putem face un legământ prin care măcar 5 minute pe zi să ne bucurăm de surâsul unui copilaș, de îmbrățișarea unei persoanei dragi și de toate celălalte lucruri speciale și ființe minunate din viețile noastre?

http://adamjustice.me

“In Washington DC , at a Metro Station, on a cold January morning in 2007, a man with a violin played six Bach pieces for about 45 minutes. During that time, approximately 2000 people went through the station, most of them on their way to work.

After about four minutes, a middle-aged man noticed that there was a musician playing. He slowed his pace and stopped for a few seconds, and then he hurried on to meet his schedule.

About four minutes later, the violinist received his first dollar. A woman threw money in the hat and, without stopping, continued to walk.

At six minutes, a young man leaned against the wall to listen to him, then looked at his watch and started to walk again.

At ten minutes, a three-year old boy stopped, but his mother tugged him along hurriedly. The kid stopped to look at the violinist again, but the mother pushed hard and the child continued to walk, turning his head the whole time. This action was repeated by several other children, but every parent – without exception – forced their children to move on quickly.

At forty-five minutes: The musician played continuously. Only six people stopped and listened for a short while. About twenty gave money but continued to walk at their normal pace. The man collected a total of $32.

After one hour:
He finished playing and silence took over. No one noticed and no one applauded. There was no recognition at all.

No one knew this, but the violinist was Joshua Bell, one of the greatest musicians in the world. He played one of the most intricate pieces ever written, with a violin worth $3.5 million dollars. Two days before, Joshua Bell sold-out a theater in Boston where the seats averaged $100 each to sit and listen to him play the same music.

This is a true story. Joshua Bell, playing incognito in the D.C. Metro Station, was organized by the Washington Post as part of a social experiment about perception, taste and people’s priorities.

How many other things are we missing as we rush through life?”
via Washington Post

Această poveste mi-a adus aminte de o altă istorioară povestită de o cunoştinţă:

Un indian american era împreună cu prietenul sau în centrul New York-ului. Era ora amiezii iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată indianul a spus: - Am auzit un greiere.

- N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.
- Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
- Asta-i o nebunie! a răspuns prietenul.

Indianul a ascultat cu atenţie un moment după care a trecut strada spre o zonă unde se aflau caţiva copaci. A cautat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit.

- E incredibil! Trebuie să ai un auz supraomenesc!
- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.
- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!
- Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul. Dă-mi voie să-ţi arăt.

A băgat mâna in buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lasat sa cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat că toţi oamenii de pe o raza de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.

- Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine. 

Aşadar, din când în când merită să te opreşti câteva momente din alergătura zilnică şi să te întrebi “Ce este important pentru tine?”. Vei fi uimit de răspunsurile pe care le vei descoperi dacă vei fi sincer.

Nu-i de mirare că în doar patru zile de la urcarea sa pe net, filmuleţul s-a transformat într-un adevărat viral adunând peste 3 mil. de vizualizări şi peste 26 000 de like-uri. Iată deci, întruchiparea visului specialiştilor din new media.

Îi spun oraşul plutitor pentru că fiind alcătuit din o mulţime de insule pare practic că pluteşte pe mare. Este un oraş superb în care într-adevăr poţi vedea cum noul se împleteşte cu vechiul cum modernismul îmbrăţişează cu drag tradiţionalismul.

Deşi l-am vizitat iarna când soarele răsare pe la 8 iar la 15 deja e întuneric, m-am plimbat şi m-am distrat de minune. Deşi iniţial STockhol-ul fusese alcătuit doar dintr-o mică insulă, numită Gamla Stan (oraşul vechi) azi se întinde pe 14 insule, una mai frumoasă şi mai deosebită decât cealaltă.

Ca să vă faceţi doar o mică idee despre cum au îmbinat ei noul cu vechiul vă spun că am stat la Stureplan Hotel, un hotel atipic, cu camre individualizate, cladire veche, a cărui lift din secolul 19 era încă funcţional iar lobby-ul de la etajul 4, cu camera de studiu de alături te transpunea pur şi simplu înapoi cu 2 secole. Totuşi, este un hotel foarte confortabil, cu câte o cameră pentru gustul fiecăruia (mai mare, mai mică, mai luminoasă, mai întunescoasă, etc) paturile sunt divine iar personalul foarte profesionist dar prietenos în acelaşi timp.

În prima seară, am colindat Stockholm-ul bucurându-mă de imaginea şi viaţa sa de noapte: străzi multicolore, vitrine imense şi animate, reflexia romantică  a oraşului în ape şi furnicarul de oameni, toate acestea m-au făcut să mă simt ca într-o poveste.Unde mai adaug că am avut parte şi de o cină delicioasă din partea Michelin.

A doua zi, după ce ne-am luat cardurile cu Visit Stockholm, am făcut o tură a oraşului cu un autobuz supraetajat, şi am aflat mai multe despre istoria, monumentele şi viaţa familiei regale. Am vizitat în a doua şi a treia zi muzee, insule şi locuri specifice din Stockholm deşi am mai fi avut nevoie de cel puţin încă două săptămâni pentru a vizita şi a vedea tot ceea ce e reprezentativ pentru acest frumos oraş.

Am degustat mâncarea lor şi pot să spun că deşi preţurile de acolo sunt puţin cam piperate, mi-am satisfăcut pofta de somon şi de locuri şi lucruri frumoase.

Ar fi multe de povestit însă cel mai bine este ca fiecare să descopere oraşul la modul propriu.

Mai vreau doar să vă povestesc câteva dintre peripeţiile de care am avut parte în această excursie una dintre ele fiind aceea că era cât pe ce sa nu mai plecăm din ţara pentru că vameşul românaş i-a spus lu Alex că nu seamănă cu poza din buletin şi a început o lungă poliloghie despre cum ar fi dacă nu ne-ar mai lăsa să plecăm. În fine s-a rezolvat într-un final, am plecat dar apoi era cât pe ce să nu mai ajungem la destinaţie. De ce? Pentru că în oraşul de escală, convinşi fiind că avem timp la dispoziţie am colindat oraşul şi aeroportul şi era cât pe ce să rămânem în Frankfurt când am auzit “ultimul şi cel mai urgent apel: Nicoleta Băcilă şi Alexandru Trofim să se prezinte la poartă”, dă-i şi aleargă prin aeroport, norocul nostru este că am reuşit să ajungem la timp iar c ei de la poartă râyând ne-au poftit către autobuzul care ne-a dus la avion.

Eh, a fost o experienţă superbă pe care nu aş schimba-o cu nimic şi din suflet vă doresc o excursie şi o vizită cel puţin la fel de plăcută ca şi a mea!

Anul ce a trecut a fost mai mult pentru mine, în mare parte m-am ocupat de mine, de dezvoltarea mea personală şi de schimbările pe care am vrut să le implementez. Mi-am schimbat locul de muncă, în sfârşit mă ocup de ceea ce îmi place. Am început un curs pe care îl voi încheia la sfârşitul acestei luni şi care mi-a permis să cunosc persoane de nota 20. Am trăit mai des şi mai intents ca niciodată experienţa organizării de evenimente şi m-am simţit atât de bine.

Mă bucur că am putut închega noi relaţii şi am putut fundamenta o parte din relaţiile mai vechi. Am trăit momente şi experienţe deosebite alături de oameni şi animale şi am putut învăţa multe lucruri frumoase.

Chiar în timp ce scriu zâmbesc pentru că realizez că Universul are propiul lui mod de a-ţi acorda acel ajutor de care nici nu ştiai că ai nevoie, acele experienţe de care nici nu aveai habarcă ai avea nevoie sau că ai dori sa le trăieşti.

Cred că învăţătura care mi-a caracterizat anul este că totul se rezolvă în final, poate nu aşa cum te-ai aştepta însă atunci când tragi linie realizezi că lucrurile s-au petrecut aşa cum trebuiau şi că ai avut parte de ceea ce ţi-ai dorit nici mai mult nici mai puţin.

Am vrut un timp pentru mine, să mă ocup de mine şi iată l-am avut, m-am putut bucura de fiecare schimbare de care am avut parte şi am învăţat să iau lucrurile ca atare.

Am primit de ziua mea două minunate cadouri unul a fost acela de a-i avea pe toţi verişorii mei dragi sub acelaşi acoperiş iar celălat a fost excursia în Stockholm primită de la al meu iubit, despre care vă voi povesti într-un alt post.

Anul acesta însă vreau să mă ocup de cariera mea, vreau să mă lansez şi vreau să călătoresc mai mult.

Abia aştept să mo bucur de ceea ce va urma, va fi un an superb, şi vă doresc şi voua un an de excepţie!

Produs: pix cu gumă

Target: creativii

Soluţie: o puteţi urmări mai jos

Ei? Ce ziceţi? După spotul ăsta parcă pixul “minune” v-a cam intrat la suflet, nu?

Personal, cred că este un spot foarte reuşit iar având în vedere targetul lor, ce temă mai bună ar fi putut alege decât însăşi evoluţia speciilor, care a fost un proces creativ atât de complex. Singurul semn de întrebare ar fi legat de linia melodică totuşi având în vedere că filmuleţul este amuzant şi melodia de asemenea, să zicem că a ieşit fain.

P.S În caz că vă întrebaţi, denumirea melodiei este aceasta:  Mei Vater is a Appenzeller (a lui Franzl Lang).

Nu ştiu cât de igienic este mecanismul acela şi parcă nici nu-mi vine să-l port după mine în poşetă ştiind ce am făcut cu el. Poate sunt eu mai tradiţională dar prefer să rămân la vechiul obicei, în privinţa asta.

Totuşi, produsul şi ideea de promovare sunt chiar faine, dar oare chiar vrem să luăm complet locul bărbaţilor?